Aşteptând ziua cea mare ne plimbăm sub soarele capitalei sau suferim dureri de cap sub presiunea atmosferică. Ori ne obosim retinele pe net.
Am fi mers la mare în gaşcă, dar vremea nu ţine cu noi, ci cu bugetul nostru.
Răsfoind printre bloguri şi păreri adunate după prezentări, am fost foarte bucuroasă să citesc asta.
It seems like we didn’t suck at all times. Acuma, să vedem ce părere a avut juriul. 
Tensiunea se lua în atmosferă, iar pulsul se citea pe obrajii înroşiţi. Cam aşa stăteau nervii pe la Olimpiade în dimineaţa asta.
Am văzut idei bune, unele spectaculoase, la altele am râs cu lacrimi. Eu personal nu mă încadrez întotdeauna în target. Deci, mi-e greu să înţeleg şi să apreciez detaşat. DAR pariez orbeşte pe felul în care am simţit o idee. Mi-a plăcut Sprite şi mai mult, felul în care a fost prezentată campania. Mesajul a fost transmis, iar sala a râs. Totodată, cred că e greu ca în acelaşi timp să şi păstrezi o linie veche şi să aduci ceva nou. Dar, uite că se poate!
Şi, probabil, din punct de vedere al raportului creativitate-prezentare asta mi-a plăcut cel mai mult.
Oricum, mare diferenţă între juriul de azi şi cel de la Preselecţii. Sau în manifestarea lui. Atunci a fost direct implicat, mult mai atent şi receptiv. Probabil cadrul oficial era de vină pentru distanţa de acum.
Ce a lipsit?
Curajul unor echipe de a-şi lăsa un singur membru la microfon. Pentru că nu putem fi toţi talentaţi şi la matematică şi la română. Felicitări celor care au înţeles chestia asta!
A mai lipsit reacţia publicului la rostirea unei grave greşeli de către unul din clienţi: se pare, însă, ca faimosul “succesuri” stârneşte reacţii doar când vine din guriţe cu sânge albastru de marinar în dungi. La Olimpiadele Comunicării trece neobservat.
Şi…angajatorii ăia mulţi şi în stare de curiozitate cronică avansată, hm? Dada, toţi cei care îşi anunţau cu surle şi trâmbiţe pe blog prezenţa în sală. Eu înteleg că aşa s-au promovat Olimpiadele, dar gogoşile calde, cu gem şi ciocolată, dăunează grav imaginii. În timp, îngraşă. Atât de rău, că la un moment dat, restu’ o să se sature şi o să dea în greţuri şi vărsături. Şi or să se ia oamenii, să meargă în parcuri cu căţeluşii şi copiii în lesă. Sau, staţi. Era invers? De or să moară toţi mincinoşii de foame. De foame de adevăr, căci nu-l vor mai şti recunoaşte.
Acest aspect a dat cele mai mari emoţii participanţilor. Pentru că au ţinut cu orice preţ să impresioneze. Şi uneori, duşmanul binelui e prea-binele.
Ce am câştigat?
Momente. Oameni. Maturitate.
Personal, am gustat din prăjitura ornată apetisant cu friscă şi fructe. Şi insightul găsit a fost că nu tot ce zboară se mănâncă.
Chiar dacă de la mine de la Sibiu şi din băncile şcolii mele nesfârşite şi fără legătură cu lumea asta, poveştile la TV apar colorate şi animate, după sticla ecranului, mecanismul e mai complicat. Nu tot ce străluceşte e aur. Iar în publicitate, “you need balls”. Şi lăsaţi copiii la grădiniţă… :p
Palatul Parlamentului. Le-am zis la ăştia de la intrare când l-au descălţat pe Gheghe de bocanci, că numa’ mâine aducem bomba. Azi au participat celelalte două categorii. Noi am mers în cadrul operaţiunii “trasul cu ochiul”. Şi nu în scopuri de filaj erotic.
Am vrut să-i vedem pe ceilalţi, cum stau în scenă, cum se vede la proiector, câte microfoane au, ce feţe face juriul.
Da’ de unde! De fapt, ne era dor de spuma de la nes şi de fursecurile senzaţionale. 
Am văzut copii frumoşi, am văzut fete deştepte şi idei bune. Puse în discursuri coerente şi voci muzicale. Dar asta e…ceea ce trebuie să se întâmple la Olimpiade! Că doar de aia o tunat şi ne-o adunat…
Dar au fost momente, când am crezut că dorm şi visez că circul şi penibilul s-au mutat la Palatul Parlamentului. Însă de prestaţia echipelor nu îndrăznesc să comentez, pentru că asta e ca la română – foarte subiectiv. Numai ceva zic, că tot la română ne-au învăţat, în limbaj oficial se foloseşte vorbirea indirectă. Cine vrea altceva, să meargă la teatru!
Să vă mai spun ce cred eu (cu toate că nu trebuie să aplecaţi ochii pe monitor, doar specialitatea mea sunt dinţii şi nu copiii cocoţaţi pe scena de la olimpiade): ar trebui să vorbim rar şi clar. Să tragem aer în piept când vedem virgula în propoziţie. Să nu ne fâţâim cu microfonul în mână şi să nu ne învăţăm pe de rost poeziile. Pentru că ideea e să fim sponatani, creativi, naturali. Pe versuri scrise după autodictare nu îi poţi evalua talentul unui poet. La fel şi aici.
Pentru că cei care învaţă pe dinafară şi rămân naturali sunt actorii. Şi ştim cu toţii, ce puţini sunt cei buni.
Dar cel mai rău m-a izbit lipsa reciprocă de fairplay a echipelor. Probabil, România mai are multe de recuperat inclusiv în rândul generaţiei tinere. Iute-iute după prezentare dădeau bir cu fugiţii pe la cafeluţe pe holuri, ori mai intrau şi ieşeau de câteva ori să-şi strângă jucăriile şi hopa -tropa, târâş dar mai mult grăpiş ieşeau şi se duceau, de duşi rămâneau. La ultima prezentare de la Comunicare Politică a rămas sala aproape goală. Urât din partea voastră!
Plus, gălăgia făcută de studenţi a fost nemaipomenită. Nu le tăceau guriţele. I-am tras în poze să-i pun pe net, să le fie ruşine. E lipsă de respect faţă de colegul care vorbeşte. Şi vorbeşte despre munca lui, la fel de importantă pentru el ca şi a ta pentru tine. Dar asta nu ţine de organizare, cu asta se vine de acasă. (da wordpressu ăsta îmi scoate fire albe că îmi prind urechile şi tot nu mă descurc! eah, sunt blondă, măcar am o scuză )
Şi tot de acasă se mai vine cu tocuri în călcâie. Şi dopuri în urechi. E singura explicaţie pe care am găsit-o domniţelor dotate cu 10 ţenti sub formă de cui cu flec, pe care îl purtau înfipt în parchetul lustruit al sălii. Spre disperarea organizatorilor. Şi a tuturor celor care se spală în urechi.
A, încă ceva. Tot n-am înţeles ce căuta în sală, o tanti trecută de primele două tinereţi şi jumătate (dar dotată cu decolteu adânc şi-un leopard pe burtă) care îl bruia constant pe dl Sorin Tudor, care mai era venit şi cu treabă, pe deasupra. Acuma, nu mă aştept să înţeleagă doamna că unii se mai şi ocupă cu una-alta, în afară de băgatul în seamă, dar omul ăsta chiar avea de jurizat nişte oameni.
A… probabil săpămâna viitoare îmi fac programare la spovedit. Ar fi indicat, că doar nu m-oi lăsa de bloggerit.
Am fost foarte ocupaţi zilele astea, evident. Am pierdut nopţi şi am mâncat pizza. Mama mi-a zis că a ajuns să-mi citească blogul ca să vadă ce mai fac.. Momentan, nici eu nu mai sunt sigură.
Ceasul îmi arată 2.28 şi nu pot decât să îmi doresc sa fac vreun sens aici. Deja poponeţa mea a dezvoltat intoleranţă la scaune de toate felurile. Şi nu mai lungesc vorba, postez direct linkul.
Acum suntem vedete!
-What day is today? -08.05.
-And when is the deadline? -10.05.
-Not funny!!!!
Hey, everybody, cheer up! Here is what a friend told me today
-You can’t just turn on creativity like a faucet. You have to be in the right mood.
-What mood is that?
-Last-minute panic.
